2. Sfânta Cuvioasă PARASCHEVA, ocrotitoarea ROMÂNIEI

  Ca o floare s-a născut pe pământ, ca o floare a înflorit în Biserică și ca o floare răspândește bună mireasmă Sfânta Parascheva, în toată România, acolo unde se găsesc sfintele ei moaște nestricăcioase.

 Ca un trandafir înmiresmat al lui Hristos, s-a născut între anii 910 și 930 d.Hr. în frumosul oraș de la malul mării din Tracia de Răsărit, Epivates, de aceea se și numește Parascheva din Epivata.

Provenea din familia evlavioasă a lui Nichita Petseli, unde toți Îl iubeau pe Hristos și făceau multe milostenii.

Dumnezeu a binecuvântat ca doi mari sfinți ai Bisericii să iasă din această casă, Sfânta Parascheva și fratele ei, Sfântul Eftimie Izvorâtorul de mir, care a devenit episcop în Madytos. 

De mic copil Parascheva iubea rugăciunea și faptele bune. Avea o inima dulce și milostivă, care suferea atunci când vedea vreun sărac sau orfan cerând puțină pâine. În orice împrejurare alerga lângă ei ca să-i ajute. 

De multe ori mama ei o certa când se întorcea acasă, purtând, în loc de hainele ei frumoase, altele zdrențuite și rupte. Iar când o întreba să îi spună ce s-a întâmplat, Parascheva îi zicea: 

"Mămico, am văzut niște copilași care purtau aceste haine rupte și le-am schimbat cu ale mele. Eu am multe haine frumoase, dar ei nu aveau și le era foarte frig. Nu mi-ai spus, mamă, că toți copiii sunt îngeri ai lui Dumnezeu? Eu, așadar, am dat hainele mele acestor îngerași!"

Cuvintele milostive ale micuței Parascheva o mișcau pe dulcea ei mamă, care o lua în brațe ca să o umple de sărutări și sa-i mulțumească lui Dumnezeu pentru îngerașul pe care i l-a dăruit.

 Odată a întâlnit o mamă zdrențuită care ținea în brațe un prunc și cerșea. Și-a dat seama că nu are nimic ce să-i dea, în afară de crucea de aur pe care o purta. A scos-o de la gât și i-a dat-o ca să cumpere mâncare pentru ea și pentru copilul ei.    

Multe sunt milosteniile pe care Parascheva le-a făcut de mic copil, de aceea toți o iubeau și o adorau ca pe un înger pământesc.

Pe măsură ce creștea se făcea tot mai dulce și mai frumoasă. Bunătatea inimii i se reflecta pe chip, care strălucea de lumină și bucurie. Pentru rara ei frumusețe și bunătate, multe familii bogate și distinse, voiau să o facă mireasă și să le-o dea ca soție copiilor lor.

Însă Parascheva a respins toate aceste propuneri, pentru că întreaga ei inimă era dăruită singurului Mire al sufletului ei, dulcelui ei Iisus Hristos, pe care Îl iubea și Îl adora cu toată puterea inimii. Buzele ei nu încetau să rostească în fiecare minut și în fiecare clipă  rugăciunea ei iubită: "Iisuse al meu, Împăratul meu, Te iubesc!"

Pentru a evita căsătoria și multele constrângeri la care era supusă, a fugit pe ascuns de acasă și a mers la Constantinopol.

A vizitat diferite locuri sfinte și mănăstiri de unde a luat multe binecuvântări, iar apoi, pentru a i se pierde cu desăvârșire urma și pentru ca nimeni  să nu o găsească, a mers pe jos până la Heraclea din  Pont.

De acolo a plecat cu corabia la Ierusalim ca să se închine la toate locurile pe unde a umblat, a învățat și a făcut minuni iubitul ei Mire, Iisus.

Cea mai mare emoție a avut-o Parascheva când a ajuns pe Golgota și a îngenunchiat ca să sărute Sfânta Cruce.

 Niciodată în viața ei nu a uitat clipa în care și-a ridicat ochii și a privit fața Lui rănită de cununa de spini. A văzut dumnezeieștii Lui ochi care o priveau atât de iubitor și duios, încât nu a rezistat și a izbucnit în lacrimi de iubire și adorare pentru  iubitul Împărat al inimii ei.                                         

Un val puternic de iubire dumnezeiască i-a inundat sufletul și a trăit ca într-o viziune toate acelea ce s-au întâmplat în momentul Răstignirii.

O durere de nedescris i-a umplut atunci sufletul și aproape i-a frânt inima. Iubirea ei pentru Hristos era în acea clipă ca și lava, care țâșnea puternic din vulcanul inimii ei îndrăgostite dumnezeiește și striga cu putere: "Dulcele meu Împărat, comoara inimii mele, cât de mult sufăr să Te văd în dureri!"

Pentru prima dată a simțit că-L iubește atât de mult, așa cum o mamă își iubește copilul, precum o soră bună își iubește fratele și un copil își iubește părinții.

Mirele inimii ei era în acea clipă pentru ea, nu doar Dumnezeul ei, ci și iubitul ei Prieten, Frate, Tată și Fiu!

De acum înainte așa Îl va iubi Parascheva  pe Mirele ei Iisus, până ce duhul ei va zbura în brațele lui Dumnezeu!

Așa ne sfătuiește și pe noi  să facem dacă vrem să rămânem credincioși și puternici în anii  antihristici pe care cu toții îi trăim acum aici pe pământ.

Doar cei care Îl vor iubi mult pe  Hristos, cu toată puterea inimii, ca pe ceva al lor, nu Îl vor trăda, ci, dimpotrivă, vor avea curajul sa-L mărturisească deschis și, dacă va fi nevoie, chiar să se jertfească  pentru El.

 După Golgota s-a închinat la Sfântul Mormânt al Domnului și acolo, în genunchi, L-a rugat să o binecuvinteze ca să trăiască tot restul vieții sale ca monahie, dăruită Acestuia.

A intrat  într-o mănăstire de maici și a primit tunderea în monahism. Viața ei ascetică împreună cu marea ei smerenie și cu intensa ei iubire dumnezeiască, ce ardea în inima ei pentru Hristos, au stârnit repede admirația tuturor maicilor care o vedeau ca pe un înger pământesc și exemplu de urmat.

Parascheva, ca să fugă de  invidii și de laudele cele de suflet stricătoare, a părăsit curând mănăstirea și a plecat să trăiască singură în pustie, ca ascetă.                            

A trăit în adâncul pustiei aproximativ cinci ani în multe posturi și rugăciuni, până în ziua în care un înger al Domnului i s-a arătat și i-a poruncit să părăsească pustia și să se întoarcă la locul ei de naștere.                                                                     

Făcând astfel ascultare de voia lui Dumnezeu s-a întors în patria sa, fără ca cineva să o recunoască, întrucât înfățișarea ei era cu desăvârșire shimbată de multele nevoințe și greutăți ale pustiei.

După ce s-a închinat la mormintele părinților săi, și temându-se ca nu cumva să  o recunoască cineva, a plecat iarăși pe jos la  Constantinopol.

Simțea că timpul vieții ei se sfârșește, de aceea a hotărât să viziteze pentru ultima dată sfintele locuri și mănăstirile ca să ia ultimele binecuvântări.

 Pe drumul de întoarcere spre locul natal, s-a oprit în Kallikratia, unde a rămas aproximativ doi ani slujind  bisericii Sfinților Apostoli.

Acolo, simțind o ușoară durere, și-a dat duhul în pace iubitului ei Iisus, pe care L-a adorat și  L-a iubit ca pe nimeni altcineva pe acest pământ.

 Avea doar 27 de ani.

Τrupul ei sfințit a fost îngropat în Kallikratia, în Cimitirul Străinilor, ca străină și necunoscută ce era, și a rămas acolo până ce a fost descoperit într-un mod minunat între anii 1028 -1038.

În acel an marea Kallikratiei a scos la iveală pe plajă trupul unui marinar care emana o duhoare insuportabilă.   

 Pentru că și acesta era și străin și necunoscut, au hotărât să-l îngroape în Cimitirul Străinilor.

Însă, în mormântul pe care l-au deschis, au găsit  un trup nestricăcios care mirosea frumos, dar nu au acordat prea multă atenție și au îngropat acolo  pe  marinarul mort.

Apoi însă, un locuitor din Kallikratia, Gheorghe, a văzut  în vis o femeie îmbrăcată în alb care stătea ca o regină pe un tron strălucitor și în jurul ei o mulțime de soldați învăluiți într-o lumină strălucitoare.

 Unul dintre soldați i-a spus:

"De ce, Gheorghe, ați disprețuit trupul Cuvioasei Parascheva? Luați repede sfintele ei moaște și puneți-le într-o raclă strălucitoare, pentru că Împăratul Cerului o cinstește în Cer și acum vrea s-o slăvească și pe pământ."

Apoi a auzit-o pe împărăteasa îmbrăcată în alb, cea care era Sfânta Parascheva și care i-a zis : " Ia repede de aici trupul meu, pentru că nu mai suport întunericul și duhoarea păcatului."

Același lucru l-a auzit și l-a văzut în vis și o altă femeie cu numele Maria. Amândurora li s-a descoperit unde a fost îngropată Sfânta, numele ei și locul de origine.

Atunci tot clerul și poporul au mers  împreună la mormânt și au găsit trupul Cuvioasei răspândind bună mireasmă.

Era cu desăvârșire nestricat, de parcă dormea. L-au mutat în biserica Sfinților Apostoli și l-au pus intr-o raclă de lemn.

Atât de multe minuni  a făcut Sfânta, încât, în scurt timp, numele ei a ajuns cunoscut în toți Balcanii până în Rusia.    

Mulți au vrut să ia sfintele moaște în țara lor. Așa au început peregrinările cu sfintele ei moaște.

Le-au luat mai întâi bulgarii, apoi sârbii, au revenit la Constantinopol și în cele din urmă au ajuns la Iași, în România.

Pe 27 decembrie 1888 sfintele moaște au fost mutate în Catedrala Mitropolitană din Iași, închinată Cuvioasei Parascheva și Sfântului Gheorghe.

Aceste mutări ale sfintelor moaște, au consacrat-o pe Cuvioasa Parascheva drept Ocrotitoarea Balcanilor.

Amintirea Cuvioasei Parascheva se prăznuiește la 14 octombrie.

Mulțimi de oameni se perindă la sărbătoarea ei, pentru a se închina sfintelor  moaște și pentru a lua binecuvântările ei tămăduitoare. 

Fie ca și noi să-L iubim pe Hristos, așa cum L-a iubit  Sfânta Parascheva, astfel încât Iisus să devină pentru noi Împăratul inimilor noastre!